despre ceea ce nu stiu

E posibil sa stai si sa meditezi,sa te gandesti si sa realizezi ca nu poti sa gasesti nici macar o informatie,nici macar un gand,adica sa nu gandesti?Mi se intampla adesea,deci e posibil.Se poate oare sa ai inima facuta bucati si sa o vezi cum,incet,incet se aduna si se coase singura?Bineinteles.Dupa fiecare experienta nefericita prin care trec simt ca inima nu mai e intreaga,nu mai e la locul ei.Si intr-un mod uimitor,cu fiecare colt de zambet,ea se vindeca.Din pacate supravietuieste pentru prea putin timp,fiindca imediat cineva are grija sa o sfasie din nou.Dar ce se intampla oare daca aceasta maltratare,aceasta cruzime asupra „chestiunii” cele mai sensibile si mai pure din noi,are loc la infinit?Va mai putea inima,saraca,sa se ridice,sa aiba aceeasi „cantitate” de sensibilitate,aceeasi bunatate aproape instictiva de care dispune?Si acum stau si ma gandesc.Ma gandesc.Ma gandesc.O mare de…nimic.Nu am aflat nimic.In mintea mea nu se pot face acele conexiuni esentiale pentru a gasi raspunsul la intrebarea pusa,culmea,de mine.Si ajung,fara a merge pe vreun drum,fara a gandi,la o concluzie.Ma doare!Ma doare de fiecare data cand inima se taraste printre „pietre”,ma doare atat de tare incat nu stiu,dar as vrea sa stiu,cat mai pot indura…

Un suflet.

Strânge-l în pumnii tăi,

Stropeşte-l cu lacrimi sincere şi pure

Şi unge-l cu iubire şi căldură.

Apoi pune-l în cutia fermecată,

Şi inchide-l…să fie singur…

Să nu crezi că va implora,

Să nu crezi că după tine va striga…

El ar vrea la mine să se-ntoarcă

Să stea în mine,

În adâncitura de mult uitată…

Să-mi plângă amarul şi să-mi mănânce dorul,

Să-mi vindece rănile şi să-mi uite amorul!

Îmbrăţişează-i sufletul!

„Ochii mei sunt cei care te-au privit,te-au dorit şi te-au iubit.Două diamante am avut şi tu mi le-ai luat…mi le-ai luat şi nu mi le-ai înapoiat…Şi te întreb..cu ce scop le-ai furat?Nu ţi-e frică că nu am să mai văd vreodată? Nu te doare inima când te gândeşti că simţuri nu mai am?Mi-ai luat lumina..chiar nu mai văd..şi dacă eu nu mai văd crezi că tu vei putea vedea cu lumina mea?Să iei cu atâta cruzime,să smulgi ce preţuiesc atât de mult e……Nu am cuvinte să-ţi spun cum e.Nu-mi doresc decât să mă trezesc ca dintr-un vis stupid şi să te privesc.Pe tine.Dar..cum nu ma aflu într-un basm cu prinţese şi Feţi-Frumoşi,nu mă trezesc.Nu visez.Nu simt.Nu trăiesc.Nu pot să-mi amintesc ce ai făcut cu sufletul…La fel de inuman ai fost…Cred că l-ai aruncat.Sau poate l-ai păstrat.Şi doar te-am rugat să nu mi-l iei.Te-am rugat multe de multe ori.Nu m-ai auzit,nu m-ai ascultat.Ţi-a plăcut să rupi suflete,apoi să le duci numai unde tu ştii şi să te joci cu ele.Într-un sfârşit am aflat şi eu răspunsul la întrebarea care mă macină de atâta vreme.Tu nu ai suflet!Nici inimă,nici lumină,nici iubire!Dacă totuşi ai reuşit să-ţi umpli golurile,te mai rog ceva.E ultimul lucru pe care ţi-l cer.Sper să mă auzi măcar acum.Adu-mi sufletul,după care, te rog,îmbrăţişează-l!Are atât de multă nevoie…”

. . . Divină !

Geniu trist,

eşti cufundat în gândurile tale

intense şi pline de adevăruri pure !

Poet mărunt,

ţi-e teamă să-ţi expui

fascinantele momente de înaltă emoţie !

Iubire divină,

te ascunzi în cele mai întunecate şi

lăuntrice colţuri ale sufletului !

Om fragil,

tu eşti Iubirea ,

iar Iubirea e . . .

Zbucium

Porneşte pe marele drum sinuos,

Şi se împiedică,alergând

În căutarea sinelui pierdut.

Priveşte,sfârşită,

Cum simţămintele alese se destramă,

Şi ea tot aleargă,sperând

La găsirea sinelui pierdut.

Şi mereu sperând,visând la visul ei

Firele vieţii o cuprind

Cu braţele,de fiecare încheietură,

Ea acum înţelege totul

Şi se smuceşte,cerşind

Doar un strop de lumină

Şi o bucăţică de căldură.

Zâmbet gol

Simt o uşoară acalmie..

Vântul îmi surâde şi mă alintă

Cu izul plăcut al nopţilor de toamnă.

Dezmierdată de atmosfera placidă,

Reflectez asupra proprie-mi fiinţe…

Sufletul meu este şi acum tomnatic,

Solitar,lipsit de vigoare şi credinţe…

Sclipiri uitate.

Oră târzie în noapte…

Pulsaţiile inimii îmi sunt încleştate

De amintirea suavă a ochilor tăi…

Acei ochi care odată m-au dorit

Acei ochi care mereu m-au chinuit

Sunt acum pierduţi în şoapte…

În şoaptele pe care tandru le simţeam,

În mireasma cărora purtată mă lăsam,

În visul dulce pe ale cărui cărări umblam…